Uneori nici nu trebuie să-ți spună nimeni. Simți singur.

Nu știu cât de mulți dintre voi v-ați simțit măcar o dată în viață opțiunea cuiva. Planul B. Persoana la care lumea ajunge doar când nu are altceva de făcut. Eu una m-am simțit așa. Mă simt destul de des așa. Și ce e cel mai ciudat… nici măcar nu știu dacă de fiecare dată chiar sunt o opțiune. Dar dacă nu sunt, atunci de ce asta e emoția care mă lovește prima?

La prieteni mi se întâmplă cel mai des. Și sincer… nu am înțeles niciodată complet de ce. Poate nici n-o să înțeleg vreodată. Dar dacă e să vă zic perspectiva mea: mie mi se pare bullshit faza cu „opțiunile”. Eu prefer să-mi spui direct, în față, că nu mă mai suporți, decât să mă lași să ghicesc din comportamentul tău și să încerc să descifrez semne pe care nici tu nu le înțelegi.

Și acum, când recitesc ce scriu, îmi dau seama că pornesc haotic. Îmi pare rău. Dar real vorbind, nici eu nu știu de ce mă simt așa când oamenii îmi spun, pe bune, că sunt o companie plăcută. Am avut momente când am crezut că o spun doar ca să nu suspectez eu ceva. Și dacă mă simțeam o opțiune, îmi ziceam automat că sunt una. Ca și cum emoția mea era dovada.

2. De ce ajungem să simțim asta

Am citit recent câteva explicații date de psihologi și ceva mi-a rămas puternic în minte: adolescenții caută adesea persoane „ușoare”. Fără complicații. Fără responsabilități emoționale. Cineva cu care să fie simplu, rapid, fără prea mult efort.

Și… da. Asta e mai adevărat decât aș vrea.

Știi genul ăla de oameni care te caută doar când sunt plictisiți? Sau când „ceilalți” nu răspund?
Fix acolo se ascunde senzația asta de „opțiune”.

Eu sunt genul de persoană care simte mult. Simt intens. Orice. Fie emoție bună, fie emoție rea. Și asta nu mă ajută mereu — uneori chiar mă încurcă. Pentru că mă atașez repede și văd sens în lucruri mici. Și sunt sigură că mai sunt adolescenți ca mine în spatele ecranelor.

Adevărul e că nu e nimic greșit cu tine când simți așa. Nu ești „defect”. Uneori oamenii aleg varianta simplă, nu varianta frumoasă. Uneori îți dau doar atenție cât să nu pleci, dar nu cât să fii ales cu adevărat. Uneori, dacă tu nu spui ce ai nevoie, ei presupun că nu ai nevoie de nimic. Și uneori tu te vezi prea mic, așa că și ceilalți te văd la fel.

3. Ce am învățat eu

Nu mai cred că am o problemă fiindcă simt așa. Poate sunt prea mult pentru unii oameni. Poate sunt prea intensă. Poate sunt prea sinceră. Și sincer? E ok.

Nu toți oamenii care intră în viața ta sunt făcuți să rămână. Uneori pleacă. Și uneori e mai bine așa.

Nu ești o opțiune. Ești un test pe care unii nu sunt pregătiți să-l treacă.
Nu ești planul B al lumii.
Ești doar într-o perioadă în care înveți — poate pentru prima dată — să te alegi pe tine.Vrei să fii auzit fără să fii expus? Scrie-ne, anonim, la ariana.vs.marina@gmail.com. Publicăm aceste scrisori pentru ca vocea adolescenților să fie în sfârșit înțeleasă, nu judecată.