‘‘Timp de șapte luni mi-a plăcut de un băiat din clasa mea. În a 4-a , a 5-a lună am simțit că și lui începe să-i placă de mine. Ne țineam de mână, ne căutam privirile mereu, și chiar dacă nu eram împreună „oficial”, între noi era ceva frumos și sincer.

După un timp, am observat că el a început să se apropie de o colegă de-a mea. La început nu am vrut să cred că se îndepărtează de mine, mi-am spus că, dacă mă place cu adevărat, o să rămână lângă mine.

Pe 6 decembrie 2024, de Sfântul Nicolae, care era și ziua mea, am avut cel mai greu moment. L-am văzut pe banca mea, sărutându-se cu colega aceea. A fost un șoc. O dezamăgire adâncă, venită dintr-o așteptare, pentru că nu mă așteptam niciodată ca el să facă asta. Mă simțeam trădată, înlocuită și invizibilă.

A doua zi mi-am tăiat părul. Îl aveam foarte lung, până la fund, și l-am tăiat până la umeri. A fost felul meu de a elibera durerea, de a simți că pot controla măcar ceva, într-un moment în care totul se prăbușea.

După acel episod, am intrat într-o depresie care a durat din decembrie 2024 până în mai 2025, aproape șase luni. În tot acest timp, nu mai vorbeam cu nimeni. Nici cu părinții mei nu mai comunicam. Mă închisesem complet în mine.

Depresia, pentru mine, a fost ca o ceață groasă. Nu mai simțeam nimic, nici bucurie, nici tristețe, doar un gol imens. Mă trezeam dimineața fără motiv, fără chef, fără sens. Uneori stăteam ore întregi și mă uitam în tavan, cu mintea plină de gânduri negre.

Îmi spuneam că nu mai sunt suficientă, că nu merit iubire, că nimic nu are rost. Plângeam fără motiv, dar în același timp, mă simțeam incapabilă să plâng când trebuia.

Nu aveam poftă de mâncare, nu mă mai recunoșteam în oglindă, și simțeam că viața mea s-a oprit. Totul părea prea greu. Am slăbit mult și îmi pierdusem pofta de a trăi cu adevărat. Nu voiam să ies, nu voiam să vorbesc, nu voiam să aud nimic de la nimeni. Era ca și cum lumea mergea mai departe, iar eu rămăsesem blocată undeva în urmă.

Totuși, în tot acest timp, am continuat să mă rog. Chiar dacă nu simțeam nimic, mă rugam. Poate era singurul lucru care mă mai ținea legată de mine. Și într-o dimineață din luna mai 2025, ceva s-a schimbat. Nu pot explica cum. M-am trezit și, pentru prima dată după luni întregi, am simțit o liniște. Ca și cum cineva ar fi luat greutatea de pe sufletul meu.

Atunci am înțeles că Dumnezeu m-a ajutat să ies la suprafață. Că toate acele luni grele nu au fost în zadar. În ele, m-am maturizat. Am învățat că nu toți oamenii rămân, dar că eu trebuie să rămân cu mine. Am învățat să mă ridic singură, să îmi dau valoare și să mă iubesc.

Acum, privind înapoi, știu că am trecut printr-o depresie adevărată, dar și că am devenit mai puternică. A fost dureros, dar din toată durerea aia am renăscut. Și, oricât de greu a fost, pot spune sincer că îmi place ce am devenit.’’
Aceasta a fost povestea Teodorei. I-am protejat numele adevărat, dar i-am lăsat povestea exact așa cum ne-a trimis-o ea. Dacă și tu ai o poveste pe care vrei să o împărtășești cu noi, te rugăm să o trimiți pe ariana.vs.marina@gmail.com, iar eu o voi publica confidențial. Cu drag, Marina.