„Când nu mai poți, mai poți puțin.”

Poate ați auzit și voi mesajul ăsta, poate nu. Eu l-am auzit prima oară când aveam vreo 6-8 ani și mergeam pe munte. La un moment dat i-am spus tatălui meu că mă dor picioarele și că nu mai pot, iar el mi-a zis simplu: „Când nu mai poți, mai poți puțin.”

Pentru mine, de atunci, mesajul ăsta a devenit un fel de mantră. Ori de câte ori simțeam că nu mai pot, îmi repetam asta și mergeam mai departe. Și de fiecare dată a funcționat.

Mai puțin anul trecut. Atunci nu mai era vorba de o durere fizică. Era ceva mult mai adânc, ceva ce nu puteam explica și nici nu știam cum să alin. Și fix atunci am înțeles cât de greu e să te lupți cu ceva ce nu vezi și nu înțelegi.

–Părea imposibil să ies din stările alea? 

Da, părea imposibil.

-Dar era cu adevărat imposibil? 

Nu.

Și tocmai asta am început să descopăr: că uneori, ca să reziști, ai nevoie de mai mult decât de o simplă mantră.

Ai nevoie de mici obiceiuri care să te tragă la suprafață, să-ți dea aer și să te ajute să mergi mai departe.

În momentul ăla puneam o muzică energizantă și mă scotea puțin din stare. Poate sună ciudat, dar muzica are puterea să ne bage în tot felul de stări și, la fel de bine, să ne scoată din ele.

Ce făceam, de fapt? Luam cârma din mâna emoțiilor și o dădeam părții raționale din mine. 

Îi spuneam: „Hai, ajută-mă să ies la suprafață, măcar puțin, măcar să trag aer în piept.”

Și, deși era greu să nu fac ce simțeam — adică să nu mă afund și mai tare — știam că trebuie. Știam că trebuie să mă ridic măcar un centimetru deasupra apei, ca să respir și să pot continua.

Așa că, atunci când pare greu, când simți că nu mai ai putere, fă exact opusul. Dacă simți că tot ce vrei e muzică tristă, care să-ți apese și mai tare pe rană, oprește-te. 

Pune cea mai energizantă melodie din playlist și las-o să te tragă măcar un pic în sus.

Nu o să zic că e ușor. Dar îți spun din inimă: am încredere în tine și în fiecare dintre voi. Pentru că știu că și din cea mai grea groapă există o cale de ieșire.

Și uneori, primul pas e atât de mic încât pare nesemnificativ — dar tocmai el e cel care te ridică.

Dacă ți-a atins sufletul articolul ăsta, nu îl lăsa doar aici. Scrie-mi, povestește cuiva sau notează-ți gândurile. Să spui ce simți e primul pas spre vindecare.

Sunt Marina, o adolescentă sinceră, de 15 ani, care e aici lângă tine, are încredere în tine și te susține. Nu uita: nu ești singur.